Nonuniversitar

În media românească există în acest debut de toamnă o dezbatere aprinsă privitoare la Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 4542/08.09.2014 privind aprobarea metodologiei de organizare si funcționare a învățământului terțiar nonuniversitar. Este oare oportună apariția acestei forme de învățământ în cadrul universităților? Suntem un portal de educație profesională, așa că încercăm, cum putem, să răspundem la acestă întrebare. Cu întrebări.

 

Universitar sau nonuniversitar

Conform Legii Educației Naționale (nr. 1/2011) invatamantul tertiar nonuniversitar este o forma de invatamant, parte a invatamantului preuniversitar, care cuprinde și învățământul postliceal. Celelalte forme de invatamant preuniversitar sunt binecunoscute: educatia timpurie, care include învățământul prescolar, învățământul primar, învățământul secundar inferior sau gimnazial, învățământul secundar superior sau liceal și învățământul profesional.  Sună complicat, dar de fapt e simplu: învățământ primar, secundar și terțiar. Deși nu este definit explicit în lege, învățământul terțiar este universitar sau nonuniversitar și reprezintă formele de învățământ care se pot urma numai după absolvirea liceului.

Ce face ordinul 4542? Stabilește cadrul normativ de funcționare a învățământului terțiar nonuniversitar. Și, surpriză, învățământul terțiar nonuniversitar poate fi organizat și de către universități. Nonuniversitar în universitar. Este un nonsens? 

Democrația originală

Această abordare nu se potrivește cu siguranță cu modelul european. Dar există un ”dar”. Modelul european nu se potrivește în multe privințe cu realitatea românească.

Care este realitatea românească? Un sistem de învățământ secundar (gimnazial și liceal) care produce în cea mai mare măsură absolvenți fără o calificare certă care nu pot intra direct în piața muncii decât ca ”necalificați”.  Avem aproximativ 350000 (trei sute cinci zeci de mii !) de absolvenți de liceu în ultimii patru ani în România care nu au obținut diploma de bacalaureat și nu pot urma în continuare studii universitare de nici un fel. Dintre aceștia, cea mai mare parte sunt absolvenți fără nici o calificare reală. 

Aceștia ar trebui să se îndrepte, pentru a obține  o calificare, către învățământul postliceal care, surpriză, nu prea mai există în România. Pot fi înființate școli postliceale care să ofere calificări reale? Sigur că da. Numai că este un proces care poate dura mai bine de una sau două decade din cauza lipsei infrastructurii și mai ales a resursei umane. Și dacă se pot construi rapid clădiri sau se pot achiziționa în timp scurt echipamente pentru laboratoare, refacerea resursei umane este o intreprindere extrem de anevoioasă. 

Cei 350000 de absolvenți fără calificare reprezintă un cost uriaș pentru economia națională. Ei sunt susținuți de către societate, într-o mai mică sau mai mare măsură, prin tot soiul de programe sociale. Ei nu participă activ la viața economică și nu pot crea valoare în economie. În condițiile îmbătrânirii populației, neimplicarea tinerilor în viața economică prin competențe și calificări reale este extrem de neproductivă.

OK. Le spunem după 12 ani de școală că s-au păcălit și nu au obținut nici o calificare. Ce facem mai departe?

 

 

Bacul "pe bune"

Examenul de bacalaureat probabil că nu se dă nici acum ”pe bune”. Dacă privim subiectele care se dau an de an la matematică și limba română ne dăm seama este puțin probabil ca 60% din cei care susțin examenul să le poată rezolva la un nivel care să le asigure promovarea. Se poate și mai mult în ceea ce privește supravegherea și combaterea fraudelor. Că se ”fură” în continuare la examenul de bacalaureat o dovedesc și anchetele de început de vară ale DNA-ului prin licee.

Pe de altă parte, privim la elevi serioși din licee de top din București care promovează bacul, de exemplu, cu media 8. Ne întrebăm pe bună dreptate: dacă un absolvent de Vianu în București ia media 8 la examenul de bacalaureat ce șansă are un absolvent de la liceul din Ciorogârla să obțină media 6?

Probabil că eforturile de combatere a fraudelor la examenul de bacalaureat ar trebui să fie sporite dar, în același timp, programa și subiectele pentru acest examen ar trebui revăzute astfel încât să fie accesibile și absolventului mediu de liceu din România.

 

Întrebări

Învățământul românesc suferă de boala reformelor. Reformarea examenului de bacalaureat începută în urmă cu patru ani reprezenta o acțiune absolut necesară de salubrizare a învățământului. Dar este oare suficient? Tinerilor care nu mai pot, pe bună dreptate,  să se înscrie în învățământul universitar pentru a obține o (minimă, câteodată) calificare, nu trebuie să li se oferă o alternativă?

Care este vina elevilor și părinților care urmează un liceu dintr-o localitate oarecare unde nu promovează nimeni bacalaureatul? Ei au păcălit sistemul sau sistemul i-a păcălit pe ei? Oare acești copii sunt genetic incompatibili cu educația profesională sau sistemul de educație s-a dovedit neperformant în cazul lor? 

Ne putem gândi la exemplul unui copil născut într-o localitate la 40-50 de km de un oraș mare, cu licee ”bune”. Urmează școala primară și gimnazială în localitatea de domiciliu și apoi merge la un liceu într-un oraș mic sau într-o comună, aflat la 30km distanță de casă. Transportul este ca în România, nesigur, nepunctual, și îl costă 200 - 300 de lei pe lună pe elev. O sumă uriașă pentru părinții care lucrează cel mult pe salariul minim. De stat la internat nu poate fi vorba. S-au desființat cam toate. După patru ani, elevul absolvă liceul dar nu are nici o calificare reală și nici o perspectivă. Să nu uităm, nu toată lumea se naște în centrul Bucureștiului. Este elevul vinovat?

 

Opinii

1) Utilizarea argumentelor legate de sistemul educație în bătălia politică reprezintă un non-sens. Măsurile din educație produc efect numai dacă sunt aplicate pe termen lung. Lipsa consensului privind măsurile de  reformă a sistemului de educație face ca acestea mai rău să încurce sistemul decât să îl descurce. 

2) Trebuie găsite soluții pentru calificarea tinerilor și integrarea acestora în viața economică. Implicațiile sociale ale neintegrării tinerilor în viața social-economică sunt uriașe. Ideea că ”dacă sunt leneși, să stea acasă” e ca și cum ai spune atunci când te doare capul ”dacă e prost, să-l doară”. 

3) Sistemul de învățământ liceal și postliceal trebuie să asigure tinerilor calificarea în acord cu cerințele pieței muncii. În teorie, e posibil, în practică mai greu din cauza lipsei infrastructurii și resursei umane.

4) Studiile universitare se pot adresa numai absolvenților care pot promova examenul de bacalaureat care trebuie organizat riguros, fără fraude, și la un nivel mediu de exigență. 

5) Universitățile pot contribui la calificarea absolvenților fără diplomă de bacalaureat. Au disponibilă (parțial) și resursa umană și infrastructura. Există însă pericolul perimării calității vieții universitare și a procesului de învățământ. Universitățile se pot transforma, fără să-și dea seama, în școli postliceale. 

6) Pe termen scurt, organizarea studiilor terțiare nonuniversitare în cadrul universităților poate reprezenta o soluție. Pe termen lung, acestă sarcină ar fi bine să revină exclusiv școlilor postliceale.

7) Activarea învățământului terțiar nonuniversitar în cadrul universităților, finanțat de către cursanți, poate reprezenta o nouă păcăleală pentru tineri. După trei ani și cheltuieli consistente aceștia se pot trezi iarăși cu o diplomă, dar fără nici o calificare.  Sunt universități care, din păcate, nu oferă nici o brumă de calificare nici măcar studenților din ciclurile de licență sau masterat. Și cam acestea se pare ca s-au înghesuit să activeze și cursuri terțiare nonuniversitare.